(regényrészlet)
Apjának meg kellett elégednie azzal, hogy csak Jánost taníttatja. Jobb pillanataiban, amikor részegen és vidáman jött haza, azt mondogatta a fiának, hogy magyarok félnótások, beletörődtek Trianonba. Meg hogy a románokat nem kell megtűrni, tolvaj rabló nép, akik nem viselik el, hogy őket rabolják ki. Vagyis a tolvaj lophat, amennyit kedve tartja, a saját földjén van, de ha egy szép napon rájön, hogy tőle lopják azt, amit ő előbb lopott el, akkor megharagszik és a törvényhez fordul. Valaki meg kellene mutassa a románoknak, hogy itt nem ők az urak, hogy ez csak egy kevesebb, mint nyolcvan éve tartó illuzió. Az igazi urak itt a magyarok, mert a hét magyar törzs több, mint ezer éve meghódította ezeket a területeket, amikor még a dák pulyáknak fogalmuk sem volt róla, hogy ők dák pulyák volnának. Minden mesterkéltség, mondta pálinkától és sörtől kivörösödött szemmel. Rosszabb pillanataiban, amikor részegen és agresszíven jött haza, fiának azt mondta, hogy nincs semmi haszna és csak románok szolgája lesz.
Hetedik osztályban, János vadászni és verni kezdte a város többi iskolájának román diákokjait.
Inkább Isten buzogánya, mint Isten ostora, mondta gondolatban karatemesterének, amikor jobb öklébe szorította a rózsafüzért és bevágódott a keskeny, sötét utcába, ami egy kifejezetten barátságtalan langaléta,egy Tăslăuanu líceumos tanulóhazavezető útvonalánakegy része volt. A magyar iskola diákjai hivatalból lenézték a Tăslăuans diákokat.
1990 zaklatott tavaszán, itt húzta meg magát több mint ötven román diák a székelyudvarhelyi Tanítóképzőből, azzal a szándékkal, hogy Maroshévízen folytatják tanulmányaikat. A marosvásárhelyi történéseket követő hetekben a román köztévé bejelentette, hogy az udvarhelyi román szak megszűnik. Álhír volt. Az iskolát képviselő két tanárból és két diákból álló komisszió elment a televízió stúdiójába, hogy megcáfolják a hírt. A magyar adás készített velük egy műsort, amit azonban soha nem adtak le. Időközben, amikor a dolgok csitulni kezdtek, a Tanügyminiszter tényleg úgy határozott, hogy megszünteti a román szakot. Hogy a helyzet mégbonyolultabb legyen, a román diákok egy része szüleik támogatásávalúgy döntött, hogy otthagyja az iskolát, de a líceum magyar vezetősége semmiféle értesítést nem kapott arról, hogy tanítóképzői osztály indulna Maroshévízen, ezért nem is hagyta őket elmenni. A tavaszi szünet kezdetén a román diákok átiratkoztak Maroshévízre. A magyar oktatók aztán tüntettek a határozat ellen. Még akkor is, ha a diákok már jó pár éve befejezték az iskolát, az antipátiahullám, ami a Ipari Líceum, későbbO.C. Tăslăuanunak átnevezettlíceum román szakja felé irányult nem szűnt meg teljesen. Tizenöt évesen János jó magyarázatra talált ebben a mesében, a cselekedetetit illetően.
Szerette az adrenalint, a sötét haragot, ami teljesen feltúrbózta, a megcsapott hús puffanását, azt, ahogy a rózsafüzér fémje kikezdi az ujjai végét, a fájdalmat, amit minden ökölcsapás után érzett, minha egy falba húzott volna be. Egy falba, ami minden egyes agresszív gesztus és sikerélmény után alig érzékelhetően vesztett volna a keménységéből. Együttesen ezek az apró dolgok fogják aláaknázni a falat.
János kultúrája egyveleg kultúravolt,amiben együttesen voltak jelen magyar népdalok, valamiféle kocsmazene, amit abban az időben csak magyar mánélének hívtak, a Tankcsapda, a Kárpátia együttes nacionalista rockzenéje, a magyarokról és hunokrólszóló legendák, László Gyula történész könyveiből, ötödkézből jövő információk, az erdélyi fasisztaszimpatizáns írók történetei és regényei, mint amilyen Nyírő József vagy Wass Albert volt, vagy Dsida Jenő Psalmus Hungaricus című költeménye. A Tăslăuanu iskola udvara körül forgolódott a fekete csuklyás hanorákjában, lesve bármilyen gesztust, a diákok legkisebb túlzását, új célpontokat keresve, magában ismételgetve, hogy ,,Mogorva lettem, / kemény, sötét és szótlan és makacs. / Vér csurgott rám és nem tudom lemosni.”
Mielőtt akcióba lépne, mielőtt zsákmányát bekerítené, abban a pár feszült pillanatban, amikor követ valakit, sokszor azt vette észre, hogy volt edzője veszekszik vele:Budapesten keresel pénzt, majd a zsidó kurvák fiait tanítod karatézni, mi? Magyarország most is kurva ország, ha te ott leszel, csak egy vagy a kurvák közül, Zolika, drága.
Máskor apját faggatta. Bólogatunk beletörődően a sorsunkba, azt mondod? Nem, apám! Behódolunk egy idegen ország bürökratikus rendszerének? Nehogy már! Vesszen Trianon? Vesszen! A románok semmirekellő haszonlesők? Nézd meg, hogy fogom eltaposni őket, ha te nem voltál képes rá! A lelkesedés és a fájdalom összefonódtak, mintha transzban lenne. Öklösök és rúgások, öklösök és megint öklösök és rúgások, transzállapot. Hagyjad, apám, lesz még Bukarest magyar falu! Mi védtük meg Európát az összes barbár hordától, és ez a köszönet? Ezek a mocskok, akik anélkül kormányoznak, hogy ismernék a nyelvünket, akik elvárják tőlünk, hogy megtanuljuk a más vulgátával korcsosult korcs vulgátátájukat? Hogy basszam szájba őket, apám! Te megkaptad a magadét és semmit sem csináltál, majd én elintézem, hagyjad csak! És akkora öröm lett úrrá rajta, hogy jött, hogy üvöltsön teljes erejéből.
Az egyetemi évek fátylat borítottak János érzelmeire. Abbahagyta a verekedést, meggyőzte magát, hogy azok csak kölyökkori faszakodások voltak. Érezte, hogy másfajta cselekvésre van szükség, szabotázsra, de rájött, hogy egyelőre hiányzik belőle a kezdeményezési készség, ezért úgy döntött, hogy szünetelteti a dolgot. A Sapientia Egyetem mérnöki kurzusai halálra untatták és frusztrálták, egyrészt mert nagyon nehezek voltak, másrészt mert egyre kevésbé hitt abban, hogy az itt tanultaknak valaha is hasznát fogja venni, pedig az egyetem vezetősége magyarországi partnerekkel közösen kidolgozott érdekes programokat szervezett A hallgatóknak. Évfolyamtársait eléggé lefoglalta a szórakozás, az ivás és a baszás, a tanulás és a vizsgák utolsó helyen voltak. Azzal együtt, hogy úgy kezdett viszonyulni a valósághoz, mint egy nyúzott, öreg kandúr, valami mégis folyton kutatott benne, tolta előre. Gyakranlátogatta a könyvtárat, mindenféle könyvet olvasott, amik méginkább lehangolták. Lev Tolsztoj Korunk rabszolgasága című írása volt az egyik ilyen. Az olvasottak egyre inkább elvették tőle a reményt, felidegesítették, mert megértették vele, hogy a kapitalizmus rabszolgái vagyunk. Mert a kormány és a nagyvállalatok a banditáknál is rosszabbak, egy névleges biztonság nevében adót hajtanak be az emberektől, és megfizetik azt, aki segít nekik a nép szervezett átverésében. A mondat, melyben Tolsztoj azt állítja, hogy a kormány egész generációk felnőtt társadalmát verte át azért, hogy célját elérje, hamis vallási és hazafias doktrinákat használva, úgy tűnik, ekerülte János figyelmét.
Kemenes Henriette fordítása
*
Taică-său a trebuit să se mulțumească să-l educe doar pe János. În momentele lui bune, când venea acasă beat și vesel, îi spunea lui fiu-său că ungurii sunt prea pămpălăi, s-au resemnat cu Trianonul. Și că românii nu trebuie tolerați, o nație de hoți și de tâlhari care nu suportă ca cei de altă nație să fie și ei tâlhari. Adică tâlharul are voie să fure cât vrea, că-i pe tarlaua lui, dar dacă într-o bună zi bagă de seamă că alții fură de la el ceea ce-a furat el primul, atunci se supără și apelează la lege. Cineva ar trebui să le arate românilor că nu sunt stăpâni aici, că e doar o iluzie care durează de mai puțin de optzeci de ani. Adevărații stăpâni sunt ei, ungurii, pentru că cele șapte triburi maghiare au cucerit aceste pământuri în urmă cu mai bine de o mie de ani, pe când puii de daci habar n-aveau că sunt pui de daci. Totul e o fabricație, spunea el cu ochii roșii de la pălinca pe care o stropea cu bere. În momentele proaste, când venea acasă beat și agresiv, îi spunea lui fiu-său că nu e bun de nimic, că o să ajungă slugă la români.
În clasa a șaptea, János a început să vâneze și să bată elevii români de la alte școli din oraș.
Mai degrabă buzduganul lui Dumnezeu, decât biciul lui Dumnezeu, i-a transmis în gând antrenorului de karate când a strâns rozeta de fier în pumnul drept și s-a năpustit spre strada îngustă și întunecată care făcea parte din traseul zilnic spre casă al unui lungan de-a dreptul antipatic de la Liceul Tăslăuanu. Cei de la Tăslăuanu erau disprețuiți din oficiu de elevii liceului maghiar.
În primăvara tulbure a anului 1990, aici se refugiaseră mai bine de cincizeci de elevi de la secția română a Liceului Pedagogic din Odorheiu Secuiesc, cu scopul de a-și continua studiile la Toplița. În săptămânile de după evenimentele de la Târgu-Mureș, Televiziunea Română anunțase că secția română a liceului din Odorheiu fusese desființată. Informația era falsă. O comisie, formată din doi profesori și doi elevi români, reprezentând școala, s-a dus la televiziune să dezmintă știrea. Cei de la emisiunea în limba maghiară au realizat un material cu ei, care însă n-a fost difuzat niciodată. Între timp, când lucrurile păreau deja să se liniștească, ministrul Educației chiar a dat o dispoziție privind desființarea secției în cauză. Pentru a complica și mai mult situația, o parte din elevii români, susținuți de părinți, se hotărâseră să părăsească școala, însă conducerea maghiară a liceului nu primise nicio înștiințare privind înființarea unei clase pedagogice la Toplița, așa că nu i-a lăsat să plece. La începutul vacanței de primăvară, elevii români s-au transferat la Toplița. Apoi profesorii unguri au protestat împotriva dispoziției. Chiar dacă acei elevi terminaseră liceul de câțiva ani buni, frontul de antipatie îndreptat împotriva secției române a Liceului Industrial, redenumit între timp Liceul O.C. Tăslăuanu, nu se disipase încă în întregime. La cincisprezece ani, János și-a găsit în această poveste un paravan numai bun pentru acțiunile lui.
Îi plăceau adrenalina, furia neagră turbo pe care o simțea, bufnetul cărnii lovite, felul în care fierul rozetei îi rodea interiorul degetelor, durerea pe care o simțea și el după fiecare pumn ca și cum ar fi dat într-un zid. Zid care-și pierdea, cu fiecare gest de agresiune și fiecare reușită, aproape infinitezimal din duritate. Adunate, mărimile acestea extrem de mici aveau să facă zidul să cedeze.
Cultura lui János era egyveleg kultúra (un vălmășag, un potpuriu) în care coexistau cântecele populare ungurești, un fel de muzică de crâșmă care în epocă a primit eticheta de manele ungurești, Tankcsapda, muzica formației rock naționaliste Kárpátia, legendele ungurilor și hunilor, informații istorice la mâna a cincea din cărțile istoricului maghiar Gyula László, povestirile şi romanele unor scriitori transilvăneni cu simpatii fasciste cum ar fi József Nyírő sau Albert Wass și poemul Psalmus Hungaricus al transilvăneanului Jenő Dsida. Se învârtea pe lângă curtea Liceului Tăslăuanu cu gluga hanoracului negru pe cap, pândind orice gest, orice exagerare a elevilor, în căutare de noi ținte, repetând în gând Mogorva lettem,/ kemény, sötét és szótlan és makacs./ Vér csurgott rám és nem tudom lemosni[1].
Înainte să acționeze, înainte de a-și încolți prada, în acele câteva minute de urmărire tensionată, se trezea adesea că își ceartă fostul antrenor Faci bani la Budapesta, îi înveți karate pe fiii de curve evreiești, hă? Ungaria e țară de curve și acum, că tu ești acolo, ești doar o curvă printre curve, Zolika, drága.
Alteori îl interpela pe taică-său. Dăm din cap resemnați la ce ne oferă soarta, zici? Nu mai, tăticule! Ne supunem aparatului birocratic al unui stat străin? Vezi să nu! Să piară Trianonul? Să piară! Românii sunt lighioane profitoare? Uite cum îi stârpesc, dacă tu n-ai fost în stare! Exaltarea și durerea se împleteau ca-n transă. Pumni și picioare, pumni și iar pumni și iar picioare, transă. Lasă, tăticule, că o să mai fie Bucureștiul sat unguresc! Noi am apărat Europa de toate hoardele barbare și asta ne e răsplata? Lepădăturile astea care ne conduc fără să ne cunoască limba și care au pretenția de la noi să le învățăm vulgata corcită cu altă vulgată corcită cu altă vulgată? O să-i fut în gură, tăticule! Tu ți-ai luat-o și n-ai făcut nimic, lasă că-i rezolv eu! Simțea atunci o bucurie care îl făcea să urle din rărunchi.
Anii de facultate au coborât ca un văl peste simțurile lui János. S-a lăsat de bătăi, convingându-se cu forța că fuseseră puțoisme specifice vârstei. Simțea că ar fi nevoie de altfel de acțiuni, de sabotaj poate, dar și-a dat seama că deocamdată îi lipsește spiritul de inițiativă necesar, așa că a ales să pună totul pe pauză. Cursurile de inginerie de la Universitatea Sapientia îl plictiseau de moarte și-l frustrau, pe de o parte pentru că erau prea grele, pe de alta pentru că începuse să se îndoiască de faptul că-i vor folosi vreodată la ceva, cu toate că cei din conducerea facultății le prezentau studenților programe atractive, dezvoltate împreună cu partenerii din Ungaria. Colegii păreau preocupați să se distreze, să bea şi să se fută, şcoala şi examenele erau pe ultimul loc. Cu toate că începuse să aibă o atitudine de motan bătrân și plouat față de realitate, ceva din el continua să caute, să-l împingă înainte. Mergea des la bibliotecă și citea tot felul de cărți care-l deprimau și mai tare. Sclavia timpului nostru, de Lev Tolstoi, a fost una dintre ele. Ceea ce citea îi diminua și mai mult speranța, dar îl și înfuria, făcându-l să înțeleagă că suntem fără îndoială sclavii capitalismului. Că guvernul și marile corporații sunt mai rele decât bandiții, percepând taxe de la oamenii de rând pentru a le oferi în schimb o așa-numită siguranță, recompensându-i pe cei care iau parte la amăgirea organizată a populației. Fraza în care Tolstoi spune că guvernele corup generații întregi de adulți pentru a-și atinge țelul, folosind doctrine religioase și patriotice false pare să-i fi scăpat însă lui János.
[1]Am devenit ursuz,/ aspru, întunecat şi mut şi încăpăţânat./ Sânge a curs pe mine şi nu pot să-l spăl.
Andrei Dósa (1985, Brassó) román nyelven alkotó költő, író, műfordító. Öt verseskötet és két regény szerzője.
